City BreakDestinatia saptamaniiEuropaTravelTrends

Bravehart, Rob Roy și Highland-erii: aventura Mariei pe meleagurile marilor clanuri scoțiene

Într-o vreme când eram mai tânără, îmi făcusem și eu o listă cu locurile, orașele și țările pe care vreau să le văd. Nu erau multe și desigur cuprindeau Parisul, Atena, Thailanda și în mare cele mai “bătute” destinații. Până acum 2-3 ani, Scoția nu era nici măcar în capătul listei. Dar acum ceva timp am început să citesc serii  de cărți romantice, thrillere, de aventuri care au acțiunea plasată în Scoția.

de Maria Iacob

Și anul trecut în noiembrie secțiunea travel din acest site mi-a trimis pe Facebook o știre cum că Blue Air are oferte speciale pentru Glasgow. Nu am mai stat pe gânduri și am cumpărat biletele la 250 lei cu tot cu taxe dus-întors.

Ca orice turist de citybreak  am luat un pachet de sfârșit de săptămână. Sunt acel gen de turist care îmi planific foarte bine fiecare zi din excursiile în locații noi. Singurele vacanțe pe care nu le planific sunt cele la mare unde prefer sa fiu doar o meduză pe o plajă :-)

Aveam 3 zile jumătăte în Scoția așa că am planificat să acopăr cât mai mult teritoriu. După niște cercetări pe internet  am realizat că nu o să am timp să văd insulele scoțiene și asta e un mare minus. În planificarea mea am inclus o zi în Glasgow (și doar acest mare oraș deoarece avionul ajunge la 10 dimineața, muzeele se închid la 17 și nu aveam timp să acopăr și Edinburg care e la doar o oră de mers cu trenul), și în două zile să văd ceea ce scoțienii numesc Highlands – adică partea lor cea mai sălbatică de țară cu munți și multe lacuri.

Glasgow este un oraș în  plină perioadă de renaștere, deoarece o mare parte din corporațiile financiare din UK își mută sediile de IT și/sau  operaționale de la Londra la Glasgow. Asta face ca orașul să crească în populație tânără și creativă. Și poate de aici și foarte multa artă stradală ( găsești mai peste tot pereți imenși cu artă graffiti).

Am luat, ca tot turistul care își planifică în avans călătoria, o zi de tur cu autobuzul de circuit turistic (citytours) din oraș.  Știam clar că vreau să văd muzeul Kelvingrove și Catedrala St. Mungo.  Restul urma să fie  la categoria văzut, coborât și explorat. Am descoperit un oraș cald, plin de clădiri faine din căramidă roșie, de oameni veseli și de artă stradală.

Muzeul Kelvingrove este unul care reunește atât muzeul de artă clasică, cât și pe cel de științele naturii, de istorie și geologie.  Clădirea Muzeului este ca majoritatea clădirilor vechi din Glasgow din cărămidă roșie și este terminat în 1901.  Are o colecție frumoasă de pictură clasică având atât  Boticelli cât și Monet, Picassone, Cezanne, dar  și o pictură de Salvador Dali care a iscat la vremea achiziționării ei o mișcare populară, fiindcă cumpărarea tabloului a fost considerată o “risipă” a banului public.  Îmi place să observ la muzee pe langă exponate cât de bine știu să fie actuale tehnologic  și vii în manifestări. Kelvingrove avea secțiuni întregi în care erau joculețe multimedia sau tablete pentru copii, muzeul avea evenimente artistice programate zilnic.

Clădirile  cele mai interesante pentru mine au fost cele ale universității și ale catedralei St Mungo. Am intrat în Universitate, era zi de școală și era plin de studenți, și pentru 10 minute am avut impresia că sunt la Hogwarts. Seamănă bine cu ceea ce știam eu din film. Desigur că portretele de pe pereți nu vorbeau cu tine, dar era cool atmosfera :-) E construită la 1400 și  are acel aer de cunoaștere veche si nu invechită. Mi-a plăcut să fiu Hermione pentru 10 minute.

Cea mai veche catedrală din oraș este și cea mai frumoasă, după părerea mea.  St Mungo, sau cel drag, este patron sfânt al orașului Glasgow.  Este o biserică dublă, construită una deasupra celeilalte.   Frumusețea vitraliilor, a coloanelor gotice și liniștea ei m-au facut să stau în reculegere o oră acolo.

Glasgow este un oraș în care trebuie să ieși seara la bere, locuitorii sunt la fel de prietenoși ca londonezii dar mult mai iuți la mânie. Am prins o ceartă între doi prieteni, nu am înțeles decât că unul țipa “my lassie”,  dar totul a fost rapid îngropat într-un pahar de bere tulburată :-)

Asta a fost una din primele observații de altfel din Scoția, și plecasem de acasă cu acest sfat ”ai grijă că nu o să-i înțelegi ce vorbesc”.  Din fericire am înțeles acum ceva vreme că orice dialect al unei limbi e ușor de înțeles  dacă îi prinzi ritmul muzical. Ideea e că îți trebuie puțin timp să te obișnuiești. Oltenii noștri vorbesc româna mitraliind cuvintele și spun vocalele mai strâns, scoțienii vorbesc la fel de mitraliat și rapid engleza și tărăgănează vocalele de parcă le-ar cânta.  De aceea dacă nu intri în ritmul vorbelor e greu de înteles. Primele ori am spus de câteva ori  “please repeat slower”.  Ce mi-a plăcut însă în limbaj  a fost că  îți spune multă lume “darling”,  ăsta fiind felul lor de a alinta oaspeții J

După Glasgow, următoarele 2 zile am facut tururi organizate în Highlands: o dată partea de est și apoi, ziua următoare, partea de vest. De ce am vrut neapărat aceste zone? Din romanele mele acolo e tărâmul marilor clanuri scoțiene, acolo au avut ei castele cu fortărețe  și acolo s-au întâmplat  bătăliile celebre din Bravehart si Rob Roy.

Scoțienii spun despre ei înșiși ca provin dintr-un popor sălbatic. Când au ajuns în Scoția, romanii au găsit o populație foarte salbăticită (picții), fărâmițată în clanuri mici care nu făceau altceva decât să se lupte între ele pentru resurse. La scoțieni a fost multă vreme obiceiul “raidurilor”:  voiai ceva, făceai un raid rapid la clanul vecin și îi luai câteva animale (vaci sau oi), niște butoiașe de whisky (dacă îi știai adăpostul)  sau chiar câteva femei.  Nu o făceau doar pentru că aveau nevoie, de multe ori o făceau ca să arate un pic de superioritate în arme și strategie,  sau ca să facă haz de lipsa de vigilență a vecinilor. Desigur clanul vecin retalia în același mod. În general clanurile se aliau prin căsătoriile copiilor Lairzilor.

Din poveștile lor și după părerea mea sunt un neam de oameni foarte iuți la fapte, care uită greu și iartă și mai greu. Una din poveștile lor renumite include clanul Campbell care a încălcat  în secolul 18 legea sacră a ospitalității (aveau și au o lege nescrisă că poti cere găzduire în casa dușmanului tău dacă te prind vremurile aspre. Gazda avea obligația să se poarte frumos cu tine, să te hrănească  și îngrijească, iar atât timp cât erai în casa lui, nu avea voie să fie ostil față de tine). Clanul Campbell a decimat în somn clanul MacDonalds cât timp le erau oaspeți acestora (ceea ce ei numesc măcelul de la Glencoe). Scoțienii povestesc cu mult regret despre asta pentru că este o încălcare a onoarei și nu pentru că au murit peste 100 de oameni. Există chiar locuri în care au afișat un fel de poster: “Aici nu intră niciun Campbell”.

Istoria scoțienilor este una sângeroasă purtând bătălii atât între clanuri, cât și cu vikingii (care au atacat în general insulele lor nordice), cu olandezii și francezii, uneori și cu irlandezii și cel mai des cu vecinii lor de insulă englezii. Multă vreme Scoția a fost regat independent și  orice  dorință a englezilor de ai cucerii era respinsă cu multă violență. Uneori pentru asta au făcut chiar alianțe surprinzătoare cu Franța si Irlanda. Toate astea se văd și se povestesc pe fiecare piatră întâlnită în Scoția, sunt scrise pe panouri în biserici, ei având grijă ca istoria să nu fie uitată. Nu o uită nici pe Regina Victoria care i-a ajutat mult să se reclădeasca ca nație și a carei satuie am întalnit-o peste tot în Scoția.

Eu am căutat în excursia mea prin Scoția să vad cât mai multe locuri și castele din istoriile vitejești și triste pe care le citisem. Dar ghizii mei au avut  plăcerea să mă introducă mai mult în frumusețea naturii lor. Care e, într-adevăr, spectaculoasă.

Munții lor de natura vulcanică au văi largi și sunt foarte sălbatici, cu vegetatie puțină. Din cauza rocii vulcanice iernile sunt foarte aspre și verile pot sa fie aride. În văile lor largi poti leșina când vine câte un puseu de caldură de 30 de grade.

Cel mai mult scoțienii se mândresc cu lacurile lor sau “loch”.  Au peste 30.000 de lacuri, mai mici sau mai mari, cateva celebre cum e Loch Ness ( cu celebrul monstru din adancuri Nessie). Un cântec de beție pe care ei îl cântă fie că sărbătoresc, fie că sunt triști, este cel de mai jos.

Fiind atât de multe lacuri numele lor se poate repeta și în alte regiuni și se mai întâmplă confuzii. Sunt foarte mândri că au reușit să facă din lacuri o resursă energetică împreună cu eolienele au acum 95% din resursele energetice acoperite din interior.

Au două sporturi pe care le promovează constant și cu care fac și turism: hiking și pescuit. La final de săptămănă, munții sunt plini de oameni care fac trasee, care  înfruntă stâncile și pietrele. Dar priveliștile sunt minunate. La pescuit e simplu: ajungi în Scoția și îți faci un permis de pescuit. Statul îți spune să nu risipești și îți dă ca și drept de consum un număr de kilograme pe cap de familie.

Castele! Castele! Castele!  Asta a fost mantra mea înainte să ajung în Scoția. Acolo mi-am dat seama că, deși acelea sunt minunat de frumoase, nu poți să nu le integrezi în natura fascinantă, în istoria crudă și în agricultura lor. Castelele sunt exact așa cum sunt descrise în cărți: foarte solide, cu ziduri de 1 metru și jumătate grosime, întortocheate, cu culoare înguste, întunecate și romantice.  Am văzut câteva, și desigur, pe cel mai renumit: Castelul Stirling. Îmi plac ruinele și pietrele, îmi spun povești neterminate și mă lasă să le termin eu cu imaginația mea, asta este ceea ce caut eu la un loc nou. Așa că am savurat fiecare ruină de castel întâlnită în cele două zile de străbătut Highlands.

Știi ca ai ajuns în Highlands după panourile indicatoare, caci așa cum în Transilvania panourile sunt bilingve așa e și acolo: sunt în engleza și în gaelică, limba lor de baștină (pe care o vorbesc și frații irlandezi) o limbă pe care o mai vorbește 1% din populație.  Am vizitat castele și distilerii de whisky, ferme de vaci și oi ( au ei o vorbă că au atât de multe oi, că la un scoțian sunt cel puțin 2 oi), am văzut hectare întregi de pădure tăiată și lângă hectare întregi de pepiniere, am fost cu vaporașul pe mare și pe lacuri, am mâncat fish&chips (care e la fel de popular ca șaorma pe aici) și haggis (sângerete prajit), am gustat umorul lor de scoțieni zgârciți care spuneau că dau băutura gratis dacă câștigă meciul de pe 18 martie din Six Nation la rugby cu Irlanda (aveau șanse minime).

Da, Scotia este o țară de vizitat. Nu în 3 zile ca mine, ci în cel puțin 7 zile.

Pentru cei care au văzut Irlanda, Scoția este țara geamană, seamănă ca natură și oameni, seamănă ca istorie (pe alocuri se și întrepătrunde istoria lor), seamănă ca obiceuri și limbă. Mi-am propus ca la anul sa văd Irlanda, și o să îi urmaresc pe cei de la TheTrends.ro ca să aflu când există oferte de avion pentru Dublin.

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button