Românii, se ştie, nu sunt cei mai bogaţi oameni din lume. Credit Suisse Research Institute a calculat în 2012 o “avere” (vezi definiţia mai...
Mihaela Matei EY Romania 2013Românii, se ştie, nu sunt cei mai bogaţi oameni din lume. Credit Suisse Research Institute a calculat în 2012 o “avere” (vezi definiţia mai jos) pe cetăţean adult în România de 17.164 USD, în condiţiile în care cea mai mare parte a Europei de Vest trece de pragul de 100.000 USD pe locuitor adult. Partea bună este că “averea” noastră a crescut de 4,5 ori din 2000 până în 2012, chiar şi cu ajustarea severă de 36% în perioada 2011-2012 la nivelul averii naţionale – fără a aduce în discuţie realitatea disparităţilor în distribuţia averii în România.
Autor: Mihaela Matei, Marketing Supervising Associate EY România

Nivelul „averii” este calculat ca totalul activelor financiare şi imobiliare minus totalul datoriilor. Acestea din urmă au crescut şi ele: de la o valoare medie de 60 USD pe adult în anul 2000, datoria medie a ajuns, la mijlocul lui 2012, la 2.369 USD, adică o creştere de 40 de ori, conform estimărilor Credit Suisse.

După venituri, nu după avere, World Bank ne încadrează în categoria sub 10.000 USD în 2012, cu 7.943 USD PIB per capita (nu pe adult) în 2012, în scădere cu 10%, de la 8.874 USD în 2011.

Ca să depăşim pragul de 20.000 USD şi să intrăm în următoarea categorie de “avere” 25.000-100.000 şi să depăşim pragul de 10.000 USD la PIB pe cap de locuitor trebuie să devenim mai competitivi la nivel de companii, iar politicile publice şi reglementările trebuie să susţină această transformare.

Acum câteva zile era lansat noul Raport asupra Competitivităţii Globale 2013 – 2014 (The Global Competitiveness Index) de către Forumul Economic Mondial, în care România ocupă locul 76 din 148 de ţări. Într-un alt raport la nivel mondial, realizat de World Bank şi IFC, Doing Business 2013, România ocupă locul 72 din 185 ţări analizate după uşurinţa de “a face business”. Aspect care se referă la cât de simple sunt sistemele de reglementare, în aşa fel încât să nu limiteze înfiinţarea şi dezvoltarea companiilor, ci să le faciliteze.

În primul raport, care ia în considerare 12 criterii şi multe subcriterii pentru analiza gradului de competitivitate a ţărilor, românii întrebaţi (toţi lideri de business din România) au subliniat ca fiind cele mai problematice arii pentru dezvoltarea competitivităţii la noi: nivelul de fiscalizare (17,8%), corupţia (13,4%), reglementările fiscale stufoase (11,8%), accesul la finanţare (10,5%) şi birocraţia (10,2%). În oglindă, în clasamentul Doing Business al Băncii Mondiale, România este pe locul 136 din 185 de ţări din punctul de vedere al fiscalizării. Aceasta înseamnă că în calitate de companie trebuie să faci în medie 41 de plăţi aferente într-un an şi petreci 216 ore în medie pe an pentru calcularea taxelor, în timp ce rata efectivă de fiscalizare (% profit) pentru o companie este de 44,2%.

Pe lângă indicatorii de mai sus, dacă intrăm şi mai mult în adâncimea studiului realizat de Forumul Economic Mondial, vom vedea alţi indicatori de acţiune pentru România.

Multe companii se plâng de cât de puţin adaptaţi sunt nevoilor pieţei absolvenţii de universităţi. Dar e interesant de remarcat unde se clasează România la capitolul training oferit angajaţilor. Ocupăm locul 134, aproape de finalul clasamentului. Doar 14 alte ţări s-au situat după noi la acest indicator. Avem fonduri europene cu care se încearcă o schimbare în acest domeniu, pentru că fără formarea angajaţilor este greu de vorbit de creşterea competitivităţii companiilor şi economiei româneşti.

Raportul are câteva subcriterii care se referă la eficienţa pieţei muncii, şi ea un indicator important al competitivităţii. Cu cât reţinem mai mulţi angajaţi talentaţi în ţară, cu cât relaţiile dintre angajat şi angajator sunt mai bune şi cu cât nivelul fiscalizării nu este prea mare, astfel încât să demotiveze cetăţenii să se angajeze, cu atât economia românească va fi mai competitivă.

Din păcate, România e clasată pe unul dintre cele mai proaste locuri la gradul de stimulare a muncii prin nivelul fiscalităţii. Ocupăm locul 146, fiind urmaţi în clasament numai de Argentina şi Italia. Aproape la fel de descurajant ne situăm şi la capacitatea de a reţine talentele – pe locul 138 din din 148.

Şi, tot despre fiscalizare, nivelul acesteia nu este foarte stimulativ pentru investiţii, unul dintre factorii necesari pentru creşterea economică: ocupăm locul 136, din 148 de ţări analizate.

Vestea bună este că ne-am clasat deasupra altor două ţări din Uniunea Europeană la nivel general: Slovacia (locul 78) şi Grecia (91).

Dacă ne referim, însă, la Indicele Competitivităţii Regionale realizat de Comisia Europeană, România este cea mai puţin competitivă dintre ţările Uniunii, situându-se chiar şi după Bulgaria. La nivel de capitală, România nu stă chiar atât de rău, ceea ce indică disparităţile de dezvoltare şi de oportunităţi oferite între Bucureşti şi celelalte regiuni ale ţării. E interesant cum aceste diferenţe dintre regiuni ne trag atât de mult în jos, încât ajungem pe ultimul loc în Uniunea Europeană.

Am evidenţiat unii dintre indicatorii la care nu ne situăm bine. Pentru a obţine efectele cele mai semnificative la nivelul clasamentului general, ar fi bine să acţionăm chiar asupra acestor indicatori, atât ca şi companie, cât şi la nivelul politicilor publice. Fondurile Europene sunt unele dintre resursele cele mai la îndemână pe care le putem utiliza şi care pot “face diferenţa”. Poate nivelul fiscalizării este un subiect delicat în acest moment economic, încă fragil. Dar, cu siguranţă, se poate acţiona în privinţa nivelului birocraţiei, unul dintre indicatorii la care România nu excelează, după cum au arătat atât raportul Doing Business, cât şi Raportul asupra competitivităţii.

Toată lumea vorbeşte despre competitivitate, până în punctul în care a ajuns doar un cuvânt frumos, pe care ni-l dorim asociat lângă sintagma “economia românească”. Dacă mai are cineva nevoie să fie convins de importanţa ei, World Economic Forum defineşte noţiunea ca acel set de politici, factori şi instituţii care determină productivitatea unei ţări. Iar productivitatea conduce direct la nivelul bunăstării fiecăruia dintre noi, pentru că determină nivelul prosperităţii unei economii.

Aceeaşi competitivitate este o condiţie necesară pentru ratele de rentabilitate obţinute de investitori în România. Altfel spus, cu cât competitivitatea e mai ridicată, ratele de rentabilitate sunt mai mari – o condiţie necesară pentru creşterea economică. Ceea ce se traduce pentru fiecare dintre noi în promisiunea unui viitor favorabil din punct de vedere economic.

Cum ar încheia un regizor, nu rămâne decât să spunem celor de pe platou, oameni de afaceri şi cei care întocmesc politici publice:”Motor!”

No comments so far.

Be first to leave comment below.

Your email address will not be published. Required fields are marked *